• Analizează distribuirea elementelor de compoziţie în tabloul „Scrisoare” de Teodor Buzu, urmărind relația dintre ansamblu acestora și textul literar propus.

Scrisoare cu de Tudor Arghezi
(fragment)

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu,
şi Dumnezeu era cuvântul. El era la început la Dumnezeu.
Toate prin El au luat fiinţă, iar în afara Lui nimic
ce există nu a luat fiinţă.”
( Noul Testament. Evanghelia după Ioan, 1, 1-3.)

„ ” Miracole nesfârşite zac în noi şi împrejurul nostru, pe care viaţa în societate ne-a dezvăţat să le preţuim… Miracolul suprem: cuvântul, cu diviziunea lui: limba. Cum s-au născut cuvintele? Întrebarea, de sineşi didactică, cere răspunsul care aparţine didacticii celei mai sterpe. Să nu insistăm, să contemplăm… Dar al cui este cuvântul? Al omului, al naturii? Nu este cuvântul de-un neam cu apele, cu vegetalele, cu minereul? A putut cineva să-l “facă” viu şi energic, să-l ţie minte înaintea tiparului, să-l treacă urmaşilor fără catalog? Cuvântul se moşteneşte ca bătaia inimii şi ca sângele; cu o lingură de sânge s-a făcut alt sânge în sute de milioane de vieţuitoare. Generaţiile, toate zic pâinii “pâine” şi-i singurul cuvânt propriu şi potrivit; căci “câine” înseamnă altceva şi pâine” iarăşi ceva deosebit. La începutul veacurilor a rostit cineva singur odată: pâine? Cine?...
E miraculos cuvântul pentru că la fiecare obiect din natură şi din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată şi esenţială a naturii şi omul poate crea din cuvinte, din simboluri, toată natura din nou, creată de materialele din spaţiu şi o poate schimba. (…) Cuvântul permite evocarea şi punerea în funcţiune a tuturor puterilor închipuite şi sacre. O idee se face act, scoborâtă în cuvinte. Dar cuvântul însuşi nealăturat unei împrejurări descrise are o viaţă personală, împrumutată de la lucruri, şi el poate ajunge o putere de sine stătătoare. Meşteşugul cuvântului a cernut şi cerne fără răgaz lumea şi sufletul ei-şi a dat naştere literaturii şi elocvenţei.
Un cuvânt numeşte, alt cuvânt îl pune în mişcare, un alt cuvânt îi aduce lumina. Un cuvânt cântăreşte un miligram şi alt cuvânt poate cântări greutatea muntelui răsturnat din temelia lui şi înecat în patru silabe.
Cuvinte fulgi, cuvinte aer, cuvinte metal. Cuvinte întunecate ca grotele şi cuvinte limpezi ca izvoarele pornite din ele. Într-un cuvânt se face ziuă şi alte cuvinte amurgesc. Cuvintele scapără ca pietrele sau sânt moi ca melcii. Ele te asaltează ca viespele sau te liniştesc cu răcoarea: te otrăvesc ca

sau te adapă cu rouă trandafirie. Chimia aplicată la color şi parfume este o copilărie, comparative cu magiile foarte vechi, pe care le realizează cuvintele de la primele cântece şi basme despre Dumnezeu şi om.
Toate cuvintele însă lăsate-n voia singurătăţii lor sunt ca nişte timbre uzate şi nu pot evoca peste-nconjurul lor îngust nimic. Când vine cântăreţul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca păsărele îndrăgostite la ivirea liniştitelor dimineţi; ele cântă, vorbesc sau ameninţă şi blestemă… Şi după cum sub un condei cuvintele uscate se îndulcesc, sub un condei mai viu ele înviază mai mult; focul sfânt care le-a zămislit le dă şi o vigoare mai dură. Miracolul cuvântului se împlineşte cu miracolul înflăcărării lui. Prin cuvinte trec lămpile cu raze divergente ale talentului de a le reconstrui.
Fiecare scriitor este un constructor de cuvinte, de

de cuvinte, de

şi de

de cuvinte. Cuvântul construit poate să aibă gust şi mireasmă: poate oglindi în interiorul lui profunzimi imense pe-o singură latură lustruită; el dă impresii de pipăit aspru sau catifelat, după cum sapă-n lespezi sau se strecoară prin frunze…
Nici un meşteşug nu este mai frumos şi mai bogat, mai dureros şi mai gingaş totodată ca meşteşugul blestemat şi fericit al cuvintelor. El devine o pasiune nestăpânită şi a scriitorului mediocru, şi a meşteşugarului de geniu-şi, când o urăşte mai mult, atunci o iubeşte artistul mai puternic. Atelierul: un colţ de masă; instrumentul: un condei pe hârtie; cea mai ieftină instalaţie: totul se găseşte concentrate în linia care le uneşte, invenţia - şi din mâna deschisă, ca dintr-un cor de abundenţă, curge avalanşa miraculoasă a cuvintelor, flacoane de superesenţe.
Dacă şi-ar da într-adevăr seama de zestrea fără sfârşit care mişună ca nişte aur viu în

lor sufleteşti, scriitorii s-ar simţi mai mulţumiţi şi invenţiile lor literare ar aduce optimism şi bucurie în viaţa bunilor cetitori. Ei ar construi iluzia cu realitatea în cantitatea necesară, pentru a înconjura minţile cu confort şi a incendia lumea cu văpaia pură a speranţei…

Teodor Buzu - Scrisoare