DATE BIOGRAFICE

Mircea Cărtărescu

Poet, prozator, eseist, critic literar, publicist

Data și locul de naștere
1 iunie 1956, București, România
 
Numele părinților
Tata - Constantin Cărtărescu, economit şi ziarist
Mama - Maria (născută Badislav)
Căsătorit
Ioana Nicolaie, poeta, membră a Uniunii Scriitorilor.
Copii
Au împreună un băiat pe nume Gabriel.

Activitatea literară

Debut literar

1976-1990
A frecventata Cenaclul Junimea, condus de Ovid. S. Crohmalniceanu. În unul din interviurile acordate va mărturisi: „Pentru noi, pentru tinerii din Cenaclul Junimea, pe care el îl conducea, a fost ca un fel de bunic. Era foarte, foarte îndatoritor. Aduna oamenii în jurul lui, era extraordinar de afabil şi de cald. Spre deosebire de Manolescu, pe care nu-l interesa altceva decât literatura pe care o scriam, Crohmălniceanu se interesa de cum trăim, de ce ne trebuie, ne întreba mereu dacă ne poate ajuta cu ceva. Era un om pe care l-am iubit cu toţii.”
1978
După ce s-a făcut remarcat în Cenaclul de luni, condus de Nicolae Manolescu, a debutat cu poeme în România literară.
1980
Debutul editorial l-a realizat cu volumul de versuri Faruri, vitrine,
fotografii.
Mișcare/curent literar
Este considerat un teoretician al postmodernismului.
Premii
1980, 1990, 1994, 2000: Premiul Uniunii Scriitorilor din România
 
1989: Premiul Academiei Române
 
1990,1996, 1997: Premiul revistei Flacăra, Premiul revistei Ateneu , Premiul revistei Tomis , Premiul revistei Cuvântul
 
1994, 1996, 2002 : Premiul ASPRO, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova
 
1999: traducerea în limba franceză a romanului Orbitor' nominalizat pentru Premiul Uniunii Latine
 
2002: Premiul AER
 
2005: Premiul literar „Giuseppe Acerbi”, Castel Goffredo, Italia
 
2006: „Meritul cultural” în grad de mare ofițer, acordat de către Președintele României
 
2011: Premiul Internațional pentru Literatură de la Vilenica
 
2012: Premiul Internațional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt"
 
2013: Premiul Spycher - Literaturpreis Leuk în Elveția
 
2013: Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Novi Sad
 
2015: Premiul cărţii pentru înţelegere europeană al oraşului Leipzig
 
2015: Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană

Opere semnificative/ Genuri literare cultivate

Poezii

1980
Faruri, vitrine, fotografii
1983
Poeme de amor
1985
Totul
1990
Levantul
1984-1987
Dragostea. Poeme
2003
50 de sonete de Mircea Cărtărescu cu cincizeci de desene de Tudor Jebeleanu
2010
Nimic. Poeme (1988-1992)

Proza

1989
Visul
1993
Nostalgia ( nuvele: Gemenii, REM, Mendebilul)
1994
Travesti
2002
Orbitor. Aripa stângă, Orbitor. Corpul
2004
De ce iubim femeile
2005
Enciclopedia zmeilor
2007
Orbitor. Aripa dreaptă
2010
Frumoasele străine
2015
Solenoid

Eseu si publicistică

1992
Visul chimeric
1999
Postmodernismul românesc
2002
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli
2005
Baroane!
2012
Ochiul căprui al dragostei noastre

Jurnal

2001
Jurnal I, 1990-1996
2005
Jurnal II, 1997-2003
2011
Zen. Jurnal 2004-2010

Antologii

1998
Dublu CD . Antologie de poezie
2003
Plurivers (antologie în două volume cu postfață de Paul Cernat)
2005
Poeme în garanție antologie cu ilustrații de Tudor Jebeleanu
2009
Dublu album de versuri

Audiobook

2003
Parfumul aspru al ficțiunii
2004
Levantul
2005
De ce iubim femeile
2009
Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza
2009
Travesti

Numele tatălui, ortografiat cu diacritice „Cărtărescu” (celelalte rude sunt „Cărtărescu”), este rezultatul unei erori pe care a făcut-o responsabilul de transcriere de la primărie.

În anul 2011 s-a numărat printre favoriții la Premiul Nobel pentru Literatură. Totuși, premiul a fost acordat poetului suedez Tomas Tranströmer.

Mărturisește că a fost fascinat de cartea lui Al. Dumas „Contele de Monte-Cristo”. Consideră că eroul Edmond Dantès reprezintă metamorfoza completă, „este resurecția flurturelui din omidă”.

  • Explică, oral, geometria tabloului propus, valorificând cel puțin două elementele de structură specifice picturii (de exemplu: planuri, perspectivă, centrare, simetrie, umbră, ton, efectul spaţial al culorilor etc.).
  • Identifică puncte de tangenţă dintre tabloul lui Teodor Buzu şi textul lui Mircea Cărtărescu.
Teodor Buzu - Vis

Florin scrie un roman de Mircea Cărtărescu

După ce scăpă şi din această primejdie, Florea haiducul trase la hanul Aniţei care, voioasă şi zglobie , se şi înfiinţă cu cofa de vin. Florea scoase din chimir un zlot, îl dădu frumoasei crâşmăriţe şi grăi cu amar:
- Alei, Aniţo, crâşmăriţo, ce bine e de unii pe lumea asta ! La tine la han trag toţi drumeţii să se-ntremeze şi să se veselească. Paralele curg, glumele şi cântecele se ţin lanţ, să tot trăieşti... Dar eu? Pentru mine a rânduit soarta o viaţă de fugar, o viaţă pe drumuri, cu potera trimisă de Vodă veşnic pe urmele mele. Iarna bat satele şi plec urechea la necazul oamenilor. Îmi fierbe sângele-n vine de-atâtea samavolnicii.
Însemn la răboj pe cutare şi pe cutare boier ce-i obideşte pe ţărani. Vara-i pândesc în codru cu sâneaţa asta a mea şi-i judec cum ştiu eu. Unul nu scapă de pedeapsă. Dar căpitanul Gealatu bată-l Dumnezeu sfântul de fiară însetată de sânge, e tot mai aproape, mă încolţeşte ca pe o jivină din pădure! Parcă-i spune diavolul unde îmi am sălaşurile şi ascunzişurile de taină. Îi simt răsuflarea de gheaţă în ceafă. Visez şi noaptea chipul lui hâd şi pe cei patruzeci de poteraşi cu iatagane ascuţite, trimişi să-mi curme viaţa!
Aniţa îşi feri ochii de privirea voinicului şi-i zise cam din vârful buzelor:
- Lasă, Florea, că toată prigoana are un sfârşit! Mai bine soarbe ici, din cofa asta, şi uită de necazuri. Bea o lulea de tutun şi mai stai la poveşti cu ceşti călători. Ştii vorba ceea: după furtună vine vreme bună...
Aşa făcu viteazul. Dar, curios, drumeţii în straie prăfuite erau morocănoşi şi-l priveau cu duşmănie. Iar vinul îi aduse curând somnul în vine.
În vremea asta, Aniţa urcă nişte scări şi pătrunse într-o odaie de taină. Acolo era aşezat la masă un ostaş crunt la infăţişare, cu o rană urâtă, de la buze la ureche, pe obrazul stâng. Rana era veche şi omul şi-o pipăia din când în când cu necaz. Capitanul Gealatu, căci el era, o luă de mijloc pe Aniţa şi-i grăi cu un zâmbet unsuros:
-Ei, ibovnica mea frumoasă, ai făcut cum ţi-am zis?
-Da, răspunse fata, de data asta nu mai are scăpare. Poteraşii îmbrăcaţi în drumeţi l-au înconjurat şi somnoroasa (plantă erbacee cu flori albe, cu frunzele și fructele acoperite cu peri aspri) din vin l-a moleşit. Acum e vremea să-i iei gâtul nemernicului care mi-a respins dragostea!
-Şi care mie mi-a spintecat obrazul! adaugă Gealatu scrâşnind din măsele.
În odaia mare a hanului, poteraşii îl legară pe Florea cu funii groase ca mâna şi patruzeci de iatagane erau aţintite spre pieptul lat şi păros al haiducului. Ajuns în faţa lui, căpitanul îl înşfăcă pe Florea de plete şi-i grăi cu mânie:
-Ticălosule, în sfârşit eşti în mâna mea! De-acuma nu mai ai scăpare. Fă-ţi rugăciunea din urmă şi mori ca un câine.
Deşi ameţit de somnoroasă, flăcăul îl fulgera cu privirea pe duşmanul său:
- Încă nu m-ai răpus, fiară sălbatică! Nu-i e dat unuia ca tine să-mi ia viaţa. Ia vezi dacă-ţi place trebuşoara asta ! Şi voinicul şuieră o data cum ştia el. Poteraşii încremeniră. Un cal alb, cu coama în vânt, năvăli în odaie, scăpărând din copite şi nechezând înfricoşător. Era Bălanul, armăsarul haiducului, tovarăş de nădejde în toate primejdiile. Cu o singură lovitură de copită îi zdrobi capul lui Gealatu, care se prăbuşi în ţărână. Încordându-se, Florea rupse frânghiile, smulse un iatagan de la un poteraş şi începu să-l rotească, făcându-i pe cei patruzeci de ticăloşi să cadă ca spicele. Când nu mai fu nici unul în picioare, haiducul puse foc la han, lăsând-o pe vicleana Aniţa să jelească la marginea drumului. Sări apoi pe cal şi, cu pletele-n vânt, se avântă prin văi şi lunci spre alte isprăvi vitejeşti...
... fără să bănuiască nici o clipă adevărul: că nu trăieşti în realitate, ci în nişte pagini scrise cu pixul într-un caiet făcut ferfeniţă şi pătat de dulceaţă şi margarină. Florin reciti ultimele pagini ale romanului său haiducesc şi zâmbi foarte satisfăcut. Deşi avea numai treisprezece ani, iată că se dovedea în stare să imagineze aventuri palpitante, ce mai, ca un scriitor adevărat. „Marfă!”, exclamă el când ajunse la pasajul cu năvălirea calului. Chestia asta o să le placă, la pariu, şi lui George Mare, şi lui Ovidiu, care deja

citiseră aproape tot romanul. Şi, în general, la toată gaşca lui. Acum, în vacanţă, se vedeau în fiecare zi. Ieşeau de obicei cu rolele la magazinul din colţ, făceau câteva ture, încercau figuri şi apoi se aşezau pe gărduleţul verde şi pălăvrăgeau. Atunci era momentul să le citească şi din roman. Vreo doi se apucaseră şi ei de un S.F., dar nu ieşise nimic. Idioţii îi vopsiseră pe extratereştri în toate culorile, le făcuseră coarne şi antene, dar la mai mult nu-i dusese mintea. Pe când Florea al lui ştia să lupte, avea mereu ceva haios de spus. Nu se compara!
Se aşeză la computer şi începu să joace „Duke”. Era cel mai bun joc. Aveai în faţă o armă şi puteai să mergi înainte, înapoi, la dreapta, la stânga, doar apăsând pe săgeţele. Trăgeai în rafale şi omorai la monştri cu nemiluita. Găseai chei şi deschideai uşi secrete. Ca-n realitate. Se-ntreba uneori dacă Duke, eroul, sau monştrii ştiau să facă tot ce le comandă copilul care se joacă. Nu, sigur că nu ştiau.
Când se plictisi, îşi puse rolele şi, cu caietul cel gros în buzunar, ieşi la colţul străzii. Nu mai apăruse, deocamdată, nimeni din gaşcă. Pe trotuarul celălalt trecu încrezuta de Ana, cu celelalte capre, Florina şi Elena. Băiatul îşi luă vânt, încercă fluturele, dar fetele nici nu se uitară la el. De parcă Ana şi el nu fuseseră prieteni până acum o lună, când i-o suflase Călăul dintr-a opta. Îi ziceau aşa, fiindcă dădea la picioare la fotbal. „Lasă, Ano, că te aranjez eu”, îşi spuse Florin în sine, regretând că în ultimele pagini n-o făcuse decât să plângă la marginea drumului după un amărât de han. Lasă, că romanul nu s-a terminat! Ca să se răcorească îşi luă o îngheţată pe băţ şi, rozând din ea câte puţin, alunecă pe role, lejer, prin faţa vitrinelor de magazine...
... fără să bănuiască nici un moment adevărul: că, la rândul lui, el nu trăieşte în realitate, că e şi el doar un personaj din povestirea mea şi că eu, scriitorul, pot să-l fac să meargă pe role mai departe, să se oprească, să dea colţul străzii, să se împace cu Ana, să se ducă la şcoală, chiar dacă-i vacanţă, şi să ia numai zece sau numai doi, şi orice-mi trece mie prin minte. Pe ecranul computerului meu, în faţa căruia lucrez de o oră şi jumătate, văd ultimele rânduri ale povestirii pe care tocmai o citeşti, chiar în clipa asta. Povestirea am s-o duc la editură ca să fie inclusă în manualul tău. Abia acum, când tu o citeşti, ea începe să existe cu adevărat. Şi..
Dar stai o clipă, că sună la uşă. Mă ridic la birou, străbat holul şi deschid. E poştăriţa.
- Sunteţi domnul Florescu?
- Da.
- V-am adus o telegramă. Semnaţi aici.