Biografie

Mihai Eminescu

(Mihail Eminovici)
Poet, prozator şi jurnalist român

Elevul Eminovici Mihail a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru şi al 23-lea în cel de-al doilea semestru.
Aron Pumnul, profesorul său de la Cernăuţi, l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română.

Data şi locul de naştere

15 ianuarie 1850, Botoșani.

1866

Este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, „Lăcrămioarele” învăţăceilor gimnazişti („Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu”), în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul, semnată M. Eminoviciu, privatist (persoană care își face studiile în particular.)

La 25 februarie /
9 martie (stil nou) 1866

Debutează cu poezia „De-aş avea” în revista Familia, publicată la Pesta de Iosif Vulcan. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în Eminescu – variantă adoptată ulterior şi de alţi membri ai familiei sale.

Între 1869 şi 1872

Este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta.

1875

Se impune în calitate de revizor şcolar, unde l-a remarcat pe profesorul Ion Creangă de la şcoala nr. 2 din Păcurari.

1877

S-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul Timpul.

Data şi locul morţii, locul de odihnă

15 iunie 1889, București.

Genuri si specii cultivate de
Mihai Eminescu

Genul liric

Idila

Dorința, Lacul, Sara pe deal

Egloga/idila

Floare albastră, Povestea teiului

Satira

Junii corupți, Scrisorile, Criticilor mei

Epistola

Scrisorile I-IV

Romanța

Pe lângă plopii fără soț, De ce nu-mi vii

Cântecul

Atât de fragedă, O, rămâi, Somnoroase păsărele

Meditația

Împărat și proletar, La steaua, Mortua est

Elegia

Revedere, Melancolie, O, mamă, Mai am un singur dor

Sonetul

Trecut-au anii, Veneția, Sonete

Glosa

Glosă

Gazelul

Gazel, moto la Călin (file din poveste)

Oda

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Oda

Poemul

Călin, Luceafărul, Strigoii, Fata-n grădina de aur, Memento mori

Doina

Ce te legeni, Doina

Epigrama

Epigrame, Epigramatice

Strigătura

Strigături

Genul epic

Schița

La aniversară

Nuvela

Sărmanul Dionis, Avatarii faraonului Tla, Cezara, Archaeus

Romanul

Geniu pustiu

Basmul cult

Fat-Frumos din lacrimă

Genul dramatic

Ciclul Mușatinilor, Decebal, Avram Iancu

Posteritate

Biografii

1945

George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu

1968

Ion Crețu, Mihail Eminescu (biografie documentară), Editura pentru Literatură, București

1983

Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura Eminescu

2008

Ilina Gregori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art

Lista de compoziții pe versurile lui
Mihai Eminescu

Teatru și film

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film.

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

Filatelie

Serviciile poștale din Republica Populară Română au emis în 1958 o serie filatelică pe care erau gravate portrete ale diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat pe o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani.

Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație, în 1996 o marcă poștală, pe care este gravat portretul lui Mihai Eminescu; cu valoarea nominală de 0,10 lei moldovenești.

Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are reprezentat arborele genealogic al lui Eminescu; valoarea nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.

În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis o marcă poștală care reprezintă Medalia „Mihai Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani moldovenești.

Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului, în anul 2000 a fost emisă, de către serviciile poștale ale Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150 de ani de la naștere.

Numismatica

Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu. Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din Leningrad, cu un tiraj de 2 milioane de exemplare. De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de către eminescologi.

În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a emis o monedă de argint, de calitate „proof”, care are gravată efigia lui Mihai Eminescu.

La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a sărbători 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în revista „Familia”, a pus în circulație, în atenția colecționarilor, o monedă de argint cu titlul de 999‰, având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă, are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200 de exemplare este de calitate proof.

Notafilie

Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500 de lei (RON), emisă de Banca Națională a României în 2005 (avers)

Portrete

În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice:

Realizat la Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac.

Din 1878, realizat de Frantz Dushek la București.

Din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași.

Din 1887 de Jean Bielig, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.

Sculpturi ale poetului

 

Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief din bronz cu chipul scriitorului. Sculptor Teodor V. Ștefanelli.

 

Statuia lui Mihai Eminescu din Iaşi.

 

Bustul lui Mihai Eminescu de lângă Teiul lui Eminescu, Iaşi. Operă de Ion Mateescu.

 

Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Cernăuți.

 

Statuia lui Mihai Eminescu din Chișinău.

 

Bustul lui Mihai Eminescu în Rotonda scriitorilor din Bucureşti.

 

Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, Bucureşti.

 

Statuia lui Mihai Eminescu din Grădina Botanică din Cluj.

 

Statuia lui Mihai Eminescu din Paris.

 

Bustul lui Mihai Eminescu în Scuarul Român din Montréal.

  • 1. Imaginează-ți că ești într-o librărie şi vezi o carte cu titlul „Luceafărul”.
    Cum crezi, despre ce poate fi ea?
    Propune 3 variante.

    2. Citește poemul „Luceafărul” de M. Eminescu și exprimă-ți impresia postlectorală într-un enunț.

  • Luceafărul

    de Mihai Eminescu

    A fost odată ca-n poveşti,
    A fost ca niciodată,
    Din rude mari împărăteşti,
    O prea frumoasă fată.

    Şi era una la părinţi
    Şi mândră-n toate cele,
    Cum e Fecioara între sfinţi
    Şi luna între stele.

    Din umbra falnicelor bolţi
    Ea pasul şi-l îndreaptă
    Lângă fereastră, unde-n colţ
    Luceafărul aşteaptă.

    Privea în zare cum pe mări
    Răsare şi străluce,
    Pe mişcătoarele cărări
    Corăbii negre duce.

    îl vede azi, îl vede mâini,
    Astfel dorinţa-i gata;
    El iar, privind de săptămâni,
    Îi cade draga fată.

    Cum ea pe coate-şi răzima
    Visând ale ei tâmple,
    De dorul lui şi inima
    Şi sufletu-i se împle.

    Şi cât de viu s-aprinde el
    În orişicare sară,
    Spre umbra negrului castel
    Când ea o să-i apară.

    ...

  • Şi pas cu pas pe urma ei
    Alunecă-n odaie,
    Ţesând cu recile-i scântei
    O mreajă de văpaie.

    Şi când în pat se-ntinde drept
    Copila să se culce,
    I-atinge mâinile pe piept,
    I-nchide geana dulce;

    Şi din oglindă luminiş
    Pe trupu-i se revarsă,
    Pe ochii mari, bătând închişi
    Pe faţa ei întoarsă.

    Ea îl privea cu un surâs,
    El tremura-n oglindă,
    Căci o urma adânc în vis
    De suflet să se prindă.

    Iar ea vorbind cu el în somn,
    Oftând din greu suspină:
    – O, dulce-al nopţii mele domn,
    De ce nu vii tu? Vină!

    Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă şi în gând
    Şi viaţa-mi luminează!

    El asculta tremurător,
    Se aprindea mai tare
    Şi s-arunca fulgerător,
    Se cufunda în mare;

    Şi apa unde-au fost căzut
    În cercuri se roteşte,
    Şi din adânc necunoscut
    Un mândru tânăr creşte.

    Uşor el trece ca pe prag
    Pe marginea ferestei
    Şi ţine-n mână un toiag
    Încununat cu trestii.

    Părea un tânăr voievod
    Cu păr de aur moale,
    Un vânăt giulgi se-ncheie nod
    Pe umerele goale.

    Iar umbra feţei străvezii
    E albă ca de ceară –
    Un mort frumos cu ochii vii
    Ce scânteie-n afară.

    – Din sfera mea venii cu greu
    Ca să-ţi urmez chemarea,
    Iar cerul este tatăl meu
    Şi mumă-mea e marea.

  • Ca în cămara ta să vin,
    Să te privesc de-aproape,
    Am coborât cu-al meu senin
    Şi m-am născut din ape.

    O, vin'! odorul meu nespus,
    Şi lumea ta o lasă;
    Eu sânt luceafărul de sus,
    Iar tu să-mi fii mireasă.

    Colo-n palate de mărgean
    Te-oi duce veacuri multe,
    Şi toată lumea-n ocean
    De tine o s-asculte.

    – O, eşti frumos, cum numa-n vis
    Un înger se arată,
    Dară pe calea ce-ai deschis
    N-oi merge niciodată;

    Străin la vorbă şi la port,
    Luceşti fără de viaţă,
    Căci eu sânt vie, tu eşti mort,
    Şi ochiul tău mă-ngheaţă.

    ...

    Trecu o zi, trecură trei
    Şi iarăşi, noaptea, vine
    Luceafărul deasupra ei
    Cu razele-i senine.

    Ea trebui de el în somn
    Aminte să-şi aducă
    Şi dor de-al valurilor domn
    De inim-o apucă:

    – Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n casă şi în gând
    Şi viaţa-mi luminează!

    Cum el din cer o auzi,
    Se stinse cu durere,
    Iar ceru-ncepe a roti
    În locul unde piere;

    În aer rumene văpăi
    Se-ntind pe lumea-ntreagă,
    Şi din a chaosului văi
    Un mândru chip se-ncheagă;

    Pe negre viţele-i de păr
    Coroana-i arde pare,
    Venea plutind în adevăr
    Scăldat în foc de soare.

  • Din negru giulgi se desfăşor
    Marmoreele braţe,
    El vine trist şi gânditor
    Şi palid e la faţă;

    Dar ochii mari şi minunaţi
    Lucesc adânc himeric,
    Ca două patimi fără saţ
    Şi pline de-ntuneric.

    – Din sfera mea venii cu greu
    Ca să te-ascult ş-acuma,
    Şi soarele e tatăl meu,
    Iar noaptea-mi este muma;

    O, vin', odorul meu nespus,
    Şi lumea ta o lasă;
    Eu sânt luceafărul de sus,
    Iar tu să-mi fii mireasă.

    O, vin', în părul tău bălai
    S-anin cununi de stele,
    Pe-a mele ceruri să răsai
    Mai mândră decât ele.

    – O, eşti frumos cum numa-n vis
    Un demon se arată,
    Dară pe calea ce-ai deschis
    N-oi merge niciodată!

    Mă dor de crudul tău amor
    A pieptului meu coarde,
    Şi ochii mari şi grei mă dor,
    Privirea ta mă arde.

    – Dar cum ai vrea să mă cobor?
    Au nu-nţelegi tu oare,
    Cum că eu sânt nemuritor,
    Şi tu eşti muritoare?

    – Nu caut vorbe pe ales,
    Nici ştiu cum aş începe –
    Deşi vorbeşti pe înţeles,
    Eu nu te pot pricepe;

    Dar dacă vrei cu crezământ
    Să te-ndrăgesc pe tine,
    Tu te coboară pe pământ,
    Fii muritor ca mine.

    – Tu-mi cei chiar nemurirea mea
    În schimb pe-o sărutare,
    Dar voi să ştii asemenea
    Cât te iubesc de tare;

    Da, mă voi naşte din păcat,
    Primind o altă lege;
    Cu vecinicia sânt legat,
    Ci voi să mă dezlege.

  • Şi se tot duce... S-a tot dus.
    De dragu-unei copile,
    S-a rupt din locul lui de sus,
    Pierind mai multe zile.

    ...

    În vremea asta Cătălin,
    Viclean copil de casă,
    Ce umple cupele cu vin
    Mesenilor la masă,

    Un paj ce poartă pas cu pas
    A-mpărătesii rochii,
    Băiat din flori şi de pripas,
    Dar îndrăzneţ cu ochii,

    Cu obrăjei ca doi bujori
    De rumeni, bată-i vina,
    Se furişează pânditor,
    Privind la Cătălina.

    Dar ce frumoasă se făcu
    Şi mândră, arz-o focul;
    Ei, Cătălin, acu-i acu
    Ca să-ţi încerci norocul.

    Şi-n treacăt o cuprinse lin
    Într-un ungher degrabă.

    – Da' ce vrei, mări Cătălin?
    Ia du-t' de-ţi vezi de treabă.

    – Ce voi? Aş vrea să nu mai stai
    Pe gânduri totdeauna,
    Să râzi mai bine şi să-mi dai
    O gură, numai una.

    – Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri,
    Dă-mi pace, fugi departe –
    O, de luceafărul din cer
    M-a prins un dor de moarte.

    – Dacă nu ştii, ţi-aş arăta
    Din bob în bob amorul,
    Ci numai nu te mânia,
    Ci stai cu binişorul.

    Cum vânătoru-ntinde-n crâng
    La păsărele laţul,
    Când ţi-oi întinde braţul stâng
    Să mă cuprinzi cu braţul;

    Şi ochii tăi nemişcători
    Sub ochii mei rămâie...
    De te înalţ de subsuori,
    Te-nalţă din călcâie;

  • Când faţa mea se pleacă-n jos,
    În sus rămâi cu faţa,
    Să ne privim nesăţios
    Şi dulce toată viaţa;

    Şi ca să-ţi fie pe deplin
    Iubirea cunoscută,
    Când sărutându-te mă-nclin,
    Tu iarăşi mă sărută.

    Ea-l asculta pe copilaş
    Uimită şi distrasă,
    Şi ruşinos şi drăgălaş,
    Mai nu vrea, mai se lasă,

    Şi-i zice-ncet: – Încă de mic
    Te cunoşteam pe tine,
    Şi guraliv şi de nimic,
    Te-ai potrivi cu mine...

    Dar un luceafăr, răsărit
    Din liniştea uitării,
    Dă orizon nemărginit
    Singurătăţii mării;

    Şi tainic genele le plec,
    Căci mi le umple plânsul
    Când ale apei valuri trec
    Călătorind spre dânsul;

    Luceşte c-un amor nespus,
    Durerea să-mi alunge,
    Dar se înalţă tot mai sus,
    Ca să nu-l pot ajunge.

    Pătrunde trist cu raze reci
    Din lumea ce-l desparte...
    În veci îl voi iubi şi-n veci
    Va rămânea departe...

    De-aceea zilele îmi sânt
    Pustii ca nişte stepe,
    Dar nopţile-s de-un farmec sfânt
    Ce nu-l mai pot pricepe.

    – Tu eşti copilă, asta e...
    Hai ş-om fugi în lume,
    Doar ni s-or pierde urmele
    Şi nu ne-or şti de nume,

    Căci amândoi vom fi cuminţi,
    Vom fi voioşi şi teferi,
    Vei pierde dorul de părinţi
    Şi visul de luceferi.

    ...

    Porni luceafărul. Creşteau
    În cer a lui aripe,

  • Şi căi de mii de ani treceau
    În tot atâtea clipe.

    Un cer de stele dedesubt,
    Deasupra-i cer de stele –
    Părea un fulger ne'ntrerupt
    Rătăcitor prin ele.

    Şi din a chaosului văi,
    Jur împrejur de sine,
    Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
    Cum izvorau lumine;

    Cum izvorând îl înconjor
    Ca nişte mări, de-a-notul...
    El zboară, gând purtat de dor,
    Pân' piere totul, totul;

    Căci unde-ajunge nu-i hotar,
    Nici ochi spre a cunoaşte,
    Şi vremea-ncearcă în zadar
    Din goluri a se naşte.

    Nu e nimic şi totuşi e
    O sete care-l soarbe,
    E un adânc asemene
    Uitării celei oarbe.

    – De greul negrei vecinicii,
    Părinte, mă dezleagă
    Şi lăudat pe veci să fii
    Pe-a lumii scară-ntreagă;

    O, cere-mi, Doamne, orice preţ
    Dar dă-mi o altă soarte,
    Căci tu izvor eşti de vieţi
    Şi dătător de moarte;

    Reia-mi al nemuririi nimb
    Şi focul din privire,
    Şi pentru toate dă-mi în schimb
    O oră de iubire...

    Din chaos, Doamne,-am apărut
    Şi m-aş întoarce-n chaos...
    Şi din repaos m-am născut,
    Mi-e sete de repaos.

    – Hyperion, ce din genuni
    Răsai c-o-ntreagă lume,
    Nu cere semne şi minuni
    Care n-au chip şi nume;

    Tu vrei un om să te socoţi,
    Cu ei să te asameni?
    Dar piară oamenii cu toţi,
    S-ar naşte iarăşi oameni.

  • Ei numai doar durează-n vânt
    Deşerte idealuri –
    Când valuri află un mormânt,
    Răsar în urmă valuri;

    Ei doar au stele cu noroc
    Şi prigoniri de soarte,
    Noi nu avem nici timp, nici loc
    Şi nu cunoaştem moarte.

    Din sânul vecinicului ieri
    Trăieşte azi ce moare,
    Un soare de s-ar stinge-n cer,
    S-aprinde iarăşi soare;

    Părând pe veci a răsări,
    Din urmă moartea-l paşte,
    Căci toţi se nasc spre a muri
    Şi mor spre a se naşte.

    Iar tu, Hyperion, rămâi
    Oriunde ai apune...
    Cere-mi cuvântul meu dentâi –
    Să-ţi dau înţelepciune?

    Vrei să dau glas acelei guri,
    Ca dup-a ei cântare
    Să se ia munţii cu păduri
    Şi insulele-n mare?

    Vrei poate-n faptă să arăţi
    Dreptate şi tărie?
    Ţi-aş da pământul în bucăţi
    Să-l faci împărăţie.

    Îţi dau catarg lângă catarg,
    Oştiri spre a străbate
    Pământu-n lung şi marea-n larg,
    Dar moartea nu se poate...

    Şi pentru cine vrei să mori?
    Întoarce-te, te-ndreaptă
    Spre-acel pământ rătăcitor
    Şi vezi ce te aşteaptă.

    ...

    În locul lui menit din cer
    Hyperion se-ntoarse
    Şi, ca şi-n ziua cea de ieri,
    Lumina şi-o revarsă.

    Căci este sara-n asfinţit
    Şi noaptea o să-nceapă;
    Răsare luna liniştit
    Şi tremurând din apă

    Şi umple cu-ale ei scântei
    Cărările din crânguri.

  • Sub şirul lung de mândri tei
    Şedeau doi tineri singuri:

    – O, lasă-mi capul meu pe sân,
    Iubito, să se culce
    Sub raza ochiului senin
    Şi negrăit de dulce;

    Cu farmecul luminii reci
    Gândirile străbate-mi,
    Revarsă linişte de veci
    Pe noaptea mea de patimi.

    Şi de asupra mea rămâi
    Durerea mea de-o curmă,
    Căci eşti iubirea mea dentâi
    Şi visul meu din urmă.

    Hyperion vedea de sus
    Uimirea-n a lor faţă:
    Abia un braţ pe gât i-a pus
    Şi ea l-a prins în braţe...

    Miroase florile-argintii
    Şi cad, o dulce ploaie,
    Pe creştetele-a doi copii
    Cu plete lungi, bălaie.

    Ea, îmbătată de amor,
    Ridică ochii. Vede
    Luceafărul. Şi-ncetişor
    Dorinţele-i încrede:

    – Cobori în jos, luceafăr blând,
    Alunecând pe-o rază,
    Pătrunde-n codru şi în gând,
    Norocu-mi luminează!

    El tremură ca alte dăţi
    În codri şi pe dealuri,
    Călăuzind singurătăţi
    De mişcătoare valuri;

    Dar nu mai cade ca-n trecut
    În mări din tot înaltul:
    – Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
    Dac-oi fi eu sau altul?

    Trăind în cercul vostru strâmt,
    Norocul vă petrece,
    Ci eu în lumea mea mă simt
    Nemuritor şi rece.